Liste

Acum o saptamana m-a intrebat Alex despre metodele lui ArrayList. Spre rusinea mea, nu le-am nimernit pe toate. Dar nu despre asta teste vorba: ArrayList nu este clasa mea preferata; de fapt, ei nu-i gasesc deloc locul si mi se pare exotica.
De multe ori am mostenit codul altora. O parte din situatii cereau ca lucrurile sa fie facute repede – nu sub forma unui ‘ar fi bine sa mearga repede’, ci ca ‘trebuie sa mearga repede!’. Iar o parte din structurile folosite erau listele, sub diferite implementari. Pana acum nu am dat de nimeni care sa reinventeze roata, asa se folosea ceea ce puneau librariile folosite la dispozitie. In Java (pentru ca asta am mostenit de prea multe ori) exista interfata List, iar clasele precum Vector, ArrayList si LinkedList o implementeaza. Si in 80% dintre cazuri vedeam ca ArrayList-ul este preferatul lumii. Si, sincer, intotdeauna am fost curios sa aflu de ce. Implementarile sunt practic identice :

Retineri

Cand aveam 9 ani fiul unor prieteni de familie mi-a prezentat HC-urile. Bun, eram mic si ce m-a cucerit la ele erau joculetele (Turtles Ninga, Commando). Dupa cativa ani, in acelasi loc, a aparut un 486. Culori, mouse, tastatura comoda si niste jocuri mai placute (Warcraft, Doom).
Desi nu faceam decat sa ma joc sau, mult mai rar, ‘programamez’ cerculete sau sunete, existau mereu doua tipuri de persoane in public (bineinteles, nu la propriu, nu eram un exponat): baiatul tehnic, programator, sigur de mine si preocupat de altele, apoi parintii, speriati ca eu, nestiutor, voi reusi cumva, pe aceste aparate scumpte, sa stric ceva numai apasand niste taste. El spunea ‘lasa-l sa strice, daca poate, asa invata’. Ceilalti, ‘ai grija’. Iar eu am preluat atitudinea lui relaxata de-a privi calculatoarele – nu mi-e frica sa ‘stric’ ceva;

Fixuri

Astazi voi scrie putin – sunt extrem de obosit, imi cer scuze.

In a noastra facultatea-tehnica, de aici, Germania, profesorii se chinuie sa invete. Am doua exemple cu oameni peste 60 de ani: unul programeaza constant in C, parseaza date, interogheaza DNS-uri si persista datele in sql(lite); altul imi spunea astazi, in timp ce ne faceam plimbarea de dupa cei 9 km de fuga saptamanali (!), ca invata cursurile de C si C++ pentru a putea evalua programele studentilor dincolo de ‘merge’/'nu merge’ sau rotunjiri potrivite (double + 0.5 = int, dupa cast).

Am citit saptamana asta intrebarea cuiva si toti raspunsesera cu nu – era daca poti invata programarea in 21 de zile si credibilitatea cartilor care promit asta (nici eu nu cred ca este posibil). Sung sigur ca oamenii de care am pomenit mai sus sunt foarte constienti de efortul necesar pentru a invata lucruri noi. Doar numai a sti nu ajunge. Probabil ca toti cunosc, pana la urma, chiar si batraneii vestiti din facultatea noastra mioritica (din povestiri adunate) – la fel ca si atunci cand fugi, pana la urma, nu trebuie sa termini ca sa stii ca este greu; exista un prag psihologic de care se lovesc toti cei care incearca, fie ca termina sau nu. Al doilea (prag) este puterea de a relua experienta. Si asta admir cel mai mult.

Go play

Tema predominanta a saptamanii a fost relatia munca-studiu. Ce ramane dintr-o zi, dupa cele doua isi consuma timpul, daca ne permitem, este joaca.

Indiferent de caz, dupa un anumit volum (sau uneori numai timp) de lucru, iau niste scurte pauze. In mod normal, ar trebui sa ma misc, sa ma ridic de la birou, sa-mi misc corpul si sa-mi oxigenez sangele. Numai ca pauzele mele inseamna citit. Acel citit neserios, via Firefox. Site-uri. In afara de Dilema Veche, pe care am citit-o cam rar in ultimul timp, sau Cotidianul, care politizat si deci sunt mult mai rezervat in a citi dincolo de faptul descris in sine, citesc multe stiri tehnice – dar nu neaparat IT. In general nu imi ajuta prea mult, in cel mai bun caz retin niste tendinte sau cuvinte cheie – dar ma fascineaza. Cateodata gasesc niste lucruri care imi acapareaza atentia, si atunci insist pe ele. Si uit un timp de studiu sau de serviciu.

Fara one man show

Exista cateodata saptamani cu teme proeminente – sunt convins. Doar tocmai am trecut prin una. In ultimele zile am tot citit despre firme si exploatare, responsabilitate sau letargie (zombi). Toate veneau din experiente personale diferite si insistau de obicei pe aspecte diferite.

Pentru mine, firmele mici inseamna mult prea multa responsabilitate pentru cinevare care este la inceput. Am trecut prin asta. Avantajul ar fi ca am prins si am invatat ceva fara sa fiu extraordinar de presat de situatie din simplul fapt ca nu o intelegeam pe deplin si imi permiteam deci sa fiu un pic detasat. Ma entuziasmau faptul ca aveam un loc de munca si faptul ca invatam ceva. Era lucrul concret pe care il doream. La un moment dat am prins curaj si m-am obisnuit cu modul de lucru – dar lipsurile pe care nu le-am putut corecta, fiind de cele mai multe ori propriu stapan, m-au prins de multe ori din urma si normal ca au afectat si proiectele. Ca un exemplu, aproape niciodata nu mi-au iesit estimarile. Dadeam ca timp acordat rezolvarii unui bug, uneori, 5 minute (spre disperarea altora)- justificarea mea era faptul ca stiam exact ce este; uitam sa anticipez eventualele complicatii si teste. Alteori subevaluam complexitatea unor probleme. Si atunci imi depaseam timpul alocat si trebuia sa imi prelungesc ziua si energia ca totusi sa rezolv setul complet fara sa aman milestone-urile – si nu-mi iesea intoteauna.

La ce nivel, in echipa?

Deloc retoric: ce permite si nu permite lucrul in echipa? Caliatea ‘estetica’ a codului, intai?
La prima firma pentru care am lucrat se intampla sa avem colegi care erau mutati la alte proiecte si deci existau niste foarte scurte sedinte de ‘takeover’, cu explicatii ale claselor si metodelor importante. Eram o mana de oameni, majoritatea in aceeasi incapere – daca mai tarziu apareau neclaritati, se puteau rezolva cu o rotire de scaun. Se programa Java, deci ‘usor’.
Unele proiecte de pe care le folosesc lucrand aici sunt si ele mai mult decat criptice (sintactic sau semantic): de la numele neinspirat al variabilelor sau al functiilor, portiuni imense de cod comentat amestecate si necomentate, functii (aici profit si pun o intrebare – diferenta dintre functii si metode o face returnearea unei variabile, sau?) de 500 de linii, pana la mai complicatele clase cu acelasi nume, dar cu un cod diferit, in diferite pachete. Fascinant.

Send to trash bin

Eu am invatat sa programez, lucrand. Pentru restul informaticii mai sunt inca scolit. Si cum s-a intamplat? Am ajuns la o firma mica, pentru care lucrau deja cativa colegi de facultate, la un proiect la care aveau nevoie urgenta de oameni. Ideea, in sine, daca e sa fac o observatie pana aici, este gresita – ar trebui sa fie clar acum ca in general nu reduci la jumatate timpul de implementare al unui proiect dubland numarul de oameni – am invatat-o la cursuri, apare in date statistice, asa ca o iau ca pe un fapt concret. Inapoi la primul proiect, acum. Au fost niste prime saptamani stresante: dificultatea in a gandi si lucra, la inceput, in Java; ritmul alert, in recuperare; dificultatea de a intelege un proiect care avea primele linii de cod scrise in urma cu 2 – 3 ani, in cu totul alta firma, de cu totul alte persoane, si laconic comentate.

Metafora din poezie

.., spun eu, oarecum subtil. Programarea este o arta (in 3.5 volume, chiar) poetica. Iar poezia fara metafara nu exista.

S-a scris despre carti, iar laudata a fost Code Complete. Si de foarte recent (3 – 4 ore?) o am si eu. Deja m-am infundat in ea, si mi se pare mai accesibila, in sensul vitezei cu care se citeste (comparatia pe care o cere ‘mai’ urmeaza). Knuth, Cormen, Gonzalez, de exemplu, isi termina capitolele cu serii de exercitii (iar unele sunt inca nerezolvate de matematicieni). Exista mai multe motivatii: arhicunoscutul ‘invatam cele mai multe lucruri descoperindu-le singuri’ sau faptul ca sunt de obicei folosite si drept manuale in facultatile americane (ma uitam cu Alex acum cateva zile la topul celor mai bune universitati din lume, iar ce-am observat m-a uimit, nu stiam ca o tara are monoplul primelor 5 – 10 – 20 – 30 – 40 – 50; mi-a castigat admiratia). Introducerea spune ca este un tip singular, iar prima suta de pagini nu o infirma. Si totusi m-am lovit de un puternic sentimet de familiaritate – metafora folosita pentru constructia codului, a modificarilor, a structurilor, a costurilor etc., in cazul meu, a fost mereu folosita de mama mea pentru a-mi explica anumite concepte; in mare, utilitatea unor metodologii. Nu voi explica figura de stil in sine, nici nu o voi numi. Dar fiind pe terra firma (asociatia mi-e cunoscuta), voi scrie scurt despre ceea ce folosim implicit: metafora.

Al meu Windows 95

In primul an de facultate am instalat, din curiozitate, pentru prima oara, o distributie Linux; fara prea multe complicatii, desi suportul hardware era inca o problema. Era un Red Hat (5 – 6?) cu Gnome si cea mai bine conturata amintire este entuziasmul de a descoperi o lume noua. Vedeam Linux ca fiind ceva inaccesibil si aveam o surpriza placuta descoperind ca ma inselasem oarecum. Mai tarziu aveam sa trec scurt la Slackware si KDE, la recomandarea cuiva. Apoi Debian. Urmat de Fedora. Inlocuita de Gentoo iar, in prezent, din nou Fedora (fara alte schimbari planuite).

Cum la facultate se lucra in Java nu am avut de ce sa ma reintorc la Windows – iar mai tarziu aveam sa folosesc masini virtuale pentru temele Visual Studio. Si deci cu timpul m-am obisnuit cu Linux, mai ales cu linia de comanda; Midnight Commander a devenit file manager-ul preferat; nu ma deranja sa folosesc mount pentru a citi CD/DVD-uri etc. Poate cea mai puternica obisnuinta avea sa fie cea a workspace-urilor virtuale (aici insist, cu un fel de ‘starea actuala’: implementarea are peste 20 de ani, a aparut (si a ramas) in X pe la sfarsitul anilor ’80, iar in prezent nu exista nici o solutie reala pentru Windows  – exista ceva de la Sysinternals, dar mi s-a parut greoi -, iar OS X suporta nativ odata cu Leopard).

De fapt planificasem altceva

De fapt planificasem altceva, despre cartile pe care eu le-as fi considerat esentiale pe domeniul nostru, mai ales in perioada facultatii; am avut (eu, Alex, altii) o noaptea furtunoasa, insa, si trebuie sa-mi repun ideile in ordine (ar fi trebuit sa le notez). Asa ca cea mai comoda solutie este sa generalizez, sa amintesc un pic si despre carti, dar sa raman in perioada studiului.

Incep cu altceva, insa: eu is Alex suntem in Germania, Dan este in Dublin, statusul actual al lui Gusty este ‘Wilhelmsdorf’, iar blog-ul se cheama ‘Cultivat In Romania’.