spre 1 iulie 2010 (4)

Ma gandisem ca Lausanne imi dorisem de mult, si de iesea ar fi fost bine. Speram sa iasa si intuiam ca aveam sa ma chinui ceva cu asteptarea. Am asteptat ca dl. Kröger si dl. Reith sa trimita scrisorile de recomandare si urma sa astept rezultatul inscrierii.

Prin februarie fusesem la Torino, iar ceea ce vazusem acolo ma convinsese sa continuu cautarea unui loc de doctorat. Fusesem impresionat de lejeritatea studentilor, de temele interesante la care le lucrau. De aceea am continuat. Prin aprilie am fost la Barcelona intr-un fel de intalnire a proiectului in care lucram. Din nou vazusem o latura a muncii de student doctorand care imi placuse. Catedra de acolo era relaxata, profesorul la fel. Prima impresie despre acel profesor a fost una de admiratie. Era prezent in discutii, nu vorbea de umplutura, era o gazda simpatica, indruma munca echipei spaniole. In mai am fost din nou in Barcelona. Aceeasi impresie a fost intarita. Dar in mai, in timpul unei dupa-amiezi de munca, am primit un email de la Lausanne. Raspunsul era nu. M-am suparat, m-am considerat un distrus, un bou si idiot. Am sunat in stanga si in dreapta sa anunt ca am fost respins. Si din stanga si din dreapta primeam sprijinul necesar ca sa trec peste acel moment. Dupa doua zile de bocit, de munca intensa toata ziua si noaptea si dupa un weekend petrecut tot in Barcelona (norul vulcanic blocase traficul aerian) mi-am revenit.

spre 1 iulie 2010 (3)

Visul meu era sa reusesc intr-un viitor apropiat sa ajung la o universitate elvetiana; la Zürich sau Lausanne. In primavara anului imi dadusem TOEFL-ul si il luasem cu un punctaj care imi permitea inscrierea la studii doctorale. Tot atunci incercasem inscrierea la un master fast-track la Zürich. Nu iesise, pentru ca ma inscrisesem foarte aproape de termenul limita si nu au mai ajuns scrisorile de recomandare la timp. De fapt nici nu cred ca profesorii reusisera sa le scrie la timp.

Acum era aproape iarna si la Lausanne se faceau inscrieri pentru prima faza a admiterii la scoala doctorala. Termenul limita era undeva pe la inceputul lunii ianuarie. Nu mai tin minte clar motivul pentru care nu m-am inscris pentru primul termen, dar nu am facut-o. Intre timp mai cautam prin Germania, Franta si Belgia variante. A venit si momentul cand Suman a plecat spre India gasindu-si un loc de cercetator la o firma destul de mare. Apoi au urmat cateva saptamani de decembrie, iar dintr-o nerabdare tipica mie am inceput sa scriu emailuri la Saarbrücken sa aflu rezultatul inscrierii. Am fost anuntat ca mai dureaza cateva zile. Acele cateva zile au trecut si intr-o dupa-masa am primit un email de felicitari. M-am bucurat. Am refuzat insa sa ma bucur pana la capat. Prima oara cand m-am bucurat la aflarea stirii ca sunt doctorand nu se dovedise a fi ceva de bun augur. E drept ca lumea care-mi cunostea situatia ma sprijinea, dar aia tot nu insemna ca scapand de ceva rau nu as fi putut da de ceva la fel de rau sau mai rau in viitor. Venisera si sarbatorile de iarna si impreuna cu Marcela ne-am mutat satra in Romania. Am povestit peste tot ca de la 1 aprilie voi fi in alt oras, la alta granita. Lumea se mira si spunea “apoi daca as vrei…”. Incepusem sa pierd zile sa gasesc o chirie, sa invat orasul dinainte, sa aflu ce profesori de acolo m-ar interesa in mod deosebit.

spre 1 iulie 2010 (2)

Cautarea a inceput pe web. Datele de plecare erau urmatoarele: sunt angajat cu norma intreaga si lucrez in proiecte care necesitau multe sedinte in persoana sau telefonice. Solutia cautata era de a inversa datele de plecare: nu mai caut norma intreaga (preferabil bursa) si caut sa nu mai lucrez in proiecte. Abia atunci mi-am dat seama ca in autismul si naivitatea mea anterioara eu nu imi dadusem seama ca in Germania cel putin doctoratul se face pe baza de munca prestata undeva. Nu exista un sistem de burse al universitatilor, scoli doctorale nu exista prea multe, iar majitoritatea profesorilor care au bani sunt cei care obtin finantari europene.

Numarul locurilor de doctorat care sa ma atraga erau mici. Pe la Hamburg era ceva, dar nimeni nu mi-a raspuns la emailuri; pe la Berlin mai era ceva insa inscrierea era prin ianuarie pentru semestrul de vara 2010; la München erau cateva locuri insa din nou ratasem termenele de inscriere. Planul devenea sa ma inscriu unde gasesc ceva. Era clar ca mai devreme de vara-toamna lui 2010 nu voi reusi nimic.

De la scoala veneam obosit. Nu aveam tragerea necesara de inima sa mai fac nimic.

spre 1 iulie 2010 (1)

Ajungand anul trecut in Passau, mi-am dat seama ca nu imi place noul loc. Ma simteam stingher, libertatile pe care le cunosteam din trecut aici imi erau cu salbaticie anulate, iar eu eram si singur. Dupa cateva zile mi-am dat seama ca nu imi place catedra la care lucrez. Profesorul imi era antipatic, unii colegi imi erau antipatici. Dimineata incepusem sa dorm pana tarziu din doua motive. In primul rand seara citeam mult (acum nu mai tin minte ce) si beam o bere pana ceasul arata 02:00. Al doilea motiv era ca nu imi venea sa merg la scoala. Atmosfera de corporatie (asa mi-o imaginez) continea orar fix, conferinte telefonice dese, sedinte fara numar si program fix al mersului la masa. Spiritul meu rebel s-a dezvoltat atunci, a luat avant si in sinea-mi fierbeam ca o tocana de cartofi la foc mic. Prin august am hotarat ca aici nu mai e de stat. Am plecat la Wiesbaden intr-o zi de joi, si ajuns acolo m-am intalnit cu dl. Kröger. M-am plans, i-am spus ca nu imi place si ca vreau sa plec. M-a rugat sa ma mai gandesc o luna pana sa iau o decizie. In definitiv eram de doar doua luni in Passau, iar eu deja vroiam sa plec. Astfel am asteptat pana in septembrie sa iau o decizie. A venit ziua cand am spus “a venit ziua si eu m-am hotarat ca aici nu mai stau”. De atunci am incercat luni in sir sa imi gasesc un nou loc de doctorat.

o carte de-as scrie

Recunosc ca de aproximativ o jumatate de an “m-am dedicat” exclusiv cercetarii. Multimea faptelor eroice din campul de lupta al cercetarii a lasat lungi si adanci “Forschungsnarben”. Se vindeca, dar nu se uita indiferent cat de mult as incerca sa sterg cu bureti. Ma plang prea mult…

Ieri m-am intors de la Wiesbaden. Drumul de aproximativ 6 ore (incepand din camin) pana in Passau a fost obositor, iar oboseala am simtit-o intens toata dupa-masa (din nou ma plang…). Urcand seara spre Hamberg visam la perna murdara care imi va reaseza parul ciufulind-ul. Zis si facut, iar de dimineata (pe la 9:47) m-am intors in barlogul meu de pe Innstrasse. Sa cercetez. Si de atunci cercetez in continuu orice fara a face nimic deosebit. Adica citesc diverse polemici si discutii care nu au nimic de-a face cu low density parity check codes, cat mai degraba cu definitia intelectualului in Romania. Pornind de la aceste discutii mi-am adus aminte de o problema care ma macina. Recunosc ca un resentiment mi-a declansat acest gand. Pornind de la anumite cazuri particulare am ajuns sa imi propun sa inteleg un fenomen: editorii de culegeri.

la scoala in Torino

Februarie a fost luna sub semnul Torino. Am participat la o scoala de iarna dedicata doctoranzilor [1]. Nu o sa povestesc despre oras, Italia, sau cum m-am speriat groaznic la intoarcere cand avionul incepea manevra de aterizare deasupra muntilor undeva. O sa povestesc despre atmosfera de acolo, despre profesori, si despre ceea ce mi-a placut.

Cursurile au fost tinute de catre diferiti profesori de la diferite universitati sau institute. Temele scolii fiind IP traffic characterization si detectia de anomalii, eu nu aveam nici o asteptare. In prima zi cand am ajuns la politehnica de acolo, am vazut cantina, apoi un drum mic asfaltat care trecea printre cantina si un santier. Am intrat intr-un hol, am mers si apoi stanga intr-o sala cu studenti. M-am bucurat mult ca vad lume. A fost prezentata “scoala”, lumea s-a prezentat (inclusiv studentii), desi informatia a fost stearsa repede din cap. A inceput primul curs. Un postdoc (Christian Callegari) de la Universitatea din Pisa a prezentat diferitele atacuri care pot avea loc intr-o retea. Nu m-am omorat la viata mea dupa treburile astea, dar mi-a placut cum a predat si am inteles si eu odata pentru totdeauna. Laboratorul care a urmat a incercat sa puna in practica genul acela de atacuri. Prezent, ajuta studentii, impresionant, desi avea o fizionomie tipica de italian infratit cu Flavio Briatore.

Ocupat

Iar sunt în acea perioadă magică a proiectului… Proiectul ăsta, PACIS, nu pare să mai iasă din criză.

Și sunt supărat din cauza lucrului. Mă rog, se poate înlocui cuvântul “supărat” cu “ocupat”.

Singurul lucru mai răsărit pe care l-am făcut în ultima vreme a fost să trec la Windows 7. Planul era să traduc în română articolul… dar așa mă hărțuiește sexual o lene… Ziceam să folosesc niște unelte precum Google Translate, dar după ce am văzut cam ce efecte are încercând să traducă articolul despre dar cu părerea asupra pirateriei din română în engleză… am zis că mai e de lucru… Iar faptul ca punem pe bold prima literă din paragraf, nu ajută deloc.

Flubel, partea 1: web-ul semantic

Preambul: Flubelii

Ma gandeam zilele trecute cat de misto sunt flubelii. Sunt pufosi, de diferite culori, sunt simpatici si te poti atasa foarte usor de ei. Tot ceea ce iti trebuie este un loc in apartament, ca sa tii unul. - Ce sunt aia flubeli?

Stati putin, cum adica “ce sunt aia flubeli?”. Nu ati auzit de flubeli? Pff…

Sa zicem ca flubelii sunt o specie exotica de pisici. Aaaa, acum mai vin de acasa? Ati facut legatura? Ati facut mostenirea de atribute de la pisici la flubeli? Deja atribuirea de “pufosi” la flubeli e normala, doar toate pisicile au blana, si implicit pot fi, sa zicem… pufoase. Mostenirea de atribute o facem automat, copiem toate atributele de la pisica la flubel, tinand minte si sa acceptam orice modificare de atribut.

despre cum era sa ma inec cu intentii bune

Mahmur de la ultima petrecere a facultatii ma indreptam spre casa. Casa era departe, mai ales noaptea distanta se distanta mai mult. Inmultind kilometrii cu un coeficient de serpuire al pasilor, apoi cu alt coeficient de periculozitate reprezentat de apropierea Inn-ului, distanta chiar era infiorator de mare.

Doi bavarezi beti de-a dreptul ingreunau situatia. Trebuia sa trec de ei. Ii ocolesc, sprijin piciorul drept in bordura malului, imi fac vant in stanga pentru a nu cadea in apa, ma indrept spre zidul din stanga. Un jogger cu un far in frunte ma sperie groaznic venindu-mi din fata, il ocololesc si pe el. Aproape reusesc: piciorul stang il sprijin, ma balansez in dreapta. Simt gol, ud, apa. Dau sa inot treaz fiind de la racoarea apei.

De pe mal imi arunca cineva un colac de salvare. Modelul nou care contine motorase care vibreaza. In Bavaria colacii astia sunt speciali pentru cei care s-au cinstit cu un Weizen in plus. Colacul vibreaza si iti indica directia in care ai de inotat pentru a supravietui. Este colacul LifeBelt. Intamplarea a facut ca joggerul, incercand sa ma salveze, incepuse sa imi tina companie in apa. Farul lui lumina disperat malul; nu mai avea colac modern sa fie salvat.

Piraterie – dat cu părerea

“Nu-i chiar aşa de negru dracul…”

Piratarea e furt, chiar dacă nu pare aşa la prima reformulare: “Ce mă, eu nu fur: uite că ăla încă mai are filmul. Eu nu l-am furat, l-am copiat. Dacă eu aveam filmul X, iar ăla nu mai avea filmul, se punea furt, dar vezi tu… nu e!“. Asta e o scuză care presupune că toate serviciile se fac de pomană (Doar produsele fizice fiind cele care merită bani). Şi cam asta e situaţia subînţeleasă pe la noi. Hardware-ul merită să investeşti 1000 de euro, că poţi pune mâna pe el. Dar un software nu. Sau nişte filme, muzică, etc.
Iar această idee e aberantă:
“Ce? Vrei să plătesc pentru service la PC? Dar nu era nimic stricat, doar sistemul a trebuit reinstalat. Da, ţi-a luat timp, dar nici măcar nu ai desfăcut carcasa.”