Joc = artă?

Ce este un joc? În primul rând, este o formă de prezentare a unei idei, asemenea unei picturi, unei poezii, unui roman, unei cărţi, unui film, unui program TV. Diferă de celelalte medii mai ales prin faptul că este interactiv. Şi ca şi celelalte medii, poate fi folosit pentru a purta în principiu orice mesaj, putând deveni astfel artă.

Ce e arta? Ne zice wikipedia. Practic, nu ştie nimeni ce e arta, dar impresia generală e că dacă un lucru e uşor de făcut/imaginat pentru mulţi oameni, nu e artă. Eu mă încadrez în grupul celor care adoptă o poziţie relativistă cu privire la artă (a se vedea definiţia de pe wiki).

Pictura nu e artă, poezia nu e artă, proza nu e artă, filmul nu e artă, muzica nu e artă. Toate acestea sunt doar lucruri ce pot deveni artă prin conţinutul prezentat. Conţinutul (fondul) este arta în sine, chiar dacă uneori şi forma poate fi considerată artă. Orice copil retardat poate să mâzgălească o planşă cu acuarele. Orice idiot poate să compună o poezie, în care jumătate din versuri vor rima cu… “basculă”. Cred că oricine poate scrie nişte poveşti siropoase ca Sandra Brown. Ai dat de aşa ceva, nu înseamna ca ai dat de artă. Vor fi unii care vor considera artă şi acele manifestări.

Când vine vorba de un joc însă, în mod automat e catalogat ca o pierdere de vreme, nu poate să fie artă… nu are cum. Deşi are teoretic cel mai mare potenţial.

Când filmele au apărut, nu erau considerate artă, deoarece aveau doar scopul de divertisment. Deşi porneau de la potenţialul unei picturi aveau o limită tehnologică puternic vizibilă. Apoi li s-a adăugat sunet şi culoare, s-au redus limitările tehnologice şi cam atât cu lucrurile revoluţionare. Efectele speciale ce au venit pe urma în mod gradat şi 3D-ul IMAX, alături de alte artificii pe lângă, nu au fost la fel de importante ca acele prime revoluţii: imagine în mişcare şi sunet. Deoarece acelea au schimbat cel mai mult nivelul de imersiune în poveste. Apropo, am văzut de curând la IMAX “Final Destination 4″, în 3D: nivelul de imersiune e ceva mai ridicat; povestea însă a fost jalnică (nu a fost mare surpriză însă… are cifra 4 în titlu!) deci în afară de efecte, nu am rămas cu o altă amintire specială din film.

Ok, deci filmul e un mediu special, se pot face lucruri care nu sunt posibile in cărţi, în muzică, în pictură. Pentru ce a fost folosit la început însă? Pentru tot ce s-a putut: ştiri, îndoctrinare, documentare, pornografie. A întâmpinat limitări tehnologice, a evoluat, s-a adaptat, si a devenit ceea ce e astăzi. Nu a terminat de evoluat, ci va evolua în continuare. Un lucru care mi se pare important e faptul că e mult mai uşor să faci şi să distribui un film ca amator decât era să zicem în urmă cu 10 ani. Şi considerând că arta poate apărea de la oricine, e foarte probabil ca PC-ul sa fie pe cale să democratizeze filmul, vizionat acum pe youtube mai mult decât în sala de cinema. Pe wikipedia e prezentată interesanta istorie a filmului, dacă vă interesează subiectul, e o lectură plăcută.

Max Payne 2 - Un film noir de acţiune

Facem fast-forward pană la jocuri. A suferit de asemenea de limitări tehnologice la început, dar a evoluat. E o combinaţie intre un film interactiv şi un meci de fotbal. Pe de o parte apare o artă de stil clasic, în care se spune o poveste, iar jucătorul participă la ea, într-un mod mai mult sau mai puţin limitat (la modă e sa fie tot mai puţin limitat). Pe de alta, e fenomenul aşa-numit “sportiv”. Singurul lucru legat de sport la el e competiţia, însă dacă şahul e considerat sport al minţii, la fel vor fi şi jocurile video (sau sport al timpului de reacţie). De la jocurile de genul NetHack jucate în mod text (nu m-au atras), pană la adevărata revoluţie 3D (apărută odată cu suportul hardware pentru grafică 3D: Voodoo) a trecut ceva vreme. Genuri de jocuri au apărut şi dispărut. Mai ştie cineva vreun joc “adventure” recent de succes? Asemenea filmelor, o problemă a jocurilor începe să devină costul de producţie. Indiferent dacă jocurile sunt considerate sau nu artă, au nevoie de artişti în imagine, sunet, poveste… care costă. Spre deosebire de filme însă, un joc care are un 4-5-6 în titlu nu e condamnat la stadiul de “ceva ce va fi uşor uitat de istorie”.

Pe scurt, despre latura sportivă a jocurilor, şi nu mă refer doar la jocuri de genul “FIFA”; cam orice shooter, sau joc gândit pentru multiplayer se încadrează în aceeaşi categorie. Au succes, şi încă mare: sunt “mainstream”-ul actual. Valoarea artistică este mică, valoarea de divertisment este mare. De asemenea, din ce am observat, jocurile de natură sportivă au o latură destul de periculoasă, şi anume crează dependenţă mult mai uşor decât celelalte medii. Nivelul de imersiune intr-un univers imaginat poate fi atât de ridicat, încât unii pierd simţul realităţii. Şi e vorba totuşi de un mediu destul de tânăr; mai are de evoluat.

The Longest Journey - O aventură în stil clasic.

Şi în ce direcţie va evolua? Nu ştiu sigur, dar pe masură ce vor fi tot mai mulţi oameni care se vor juca, vom avea parte şi de mai multe produse de nişă, mai multe realizări artistice (ţineţi minte punctul de vedere relativist; deci artistice pentru mine). Au fost realizate destule. O parte au fost discutate pe blogul lui Cătălin Sturza. Multe sunt probabil nedescoperite, sau proiecte neterminate. Jocurile video sunt însă produse software şi putem să contribuim la evoluţia lor. Pentru că în software avem ceva numit Open Source, care are rolul de a îmbunătăţi software-ul în 2 moduri: fie eliminând produsul original, prin realizarea unui software identic în funcţionalitate, dar la preţ de achiziţie zero, fie obligând produsul original să devină mai bun. Lucrul ăsta e aplicat cu succes în cadrul multor produse pe PC. Dar nu e aplicat cu mare succes în privinţa jocurilor. Poate din cauza complexităţii, poate din cauza necesităţii de conţinut artistic; sper doar să fie un aspect care se va schimba.

Linkuri:
Definiţia artei: http://en.wikipedia.org/wiki/Art
O discuţie a lui Cătălin Sturza: http://catalinsturza.ro/?p=191
Istoria filmului: http://en.wikipedia.org/wiki/Film_history

Gusty out.